Degetica

                                                           de Hans Cristians Andresen

 A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaş, dar nu ştia de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare şi i-a spus: "Uite, aş vrea să am un copilaş, nu poţi să-mi spui cum să fac să îl găsesc?"

        - Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da' să ştii că nu-i orz de-acela ce creşte pe ogoare şi pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l şi pune-l într-un vas cu flori şi ai să vezi ce iese.

        - Mulţumesc, mătuşă - a spus femeia şi i-a dat babei cinci bănuţi; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz şi îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.

        - Ce floare drăgălaşă! a spus femeia şi a sărutat petalele roşii şi galbene, şi cum le-a sărutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţă mititică de tot, gingaşă şi drăgălaşă, şi nu era mai mare decât un deget şi de aceea i-au spus Degeţica.

        I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.

        Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.

        - Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s-a gândit broasca şi a luat coaja de alună în care dormea Degeţica şi a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.

        Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu mamă-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună.

        - Nu vorbi aşa de tare, că se trezeşte! spuse broasca cea bătrână. Te pomeneşti că fuge, că-i uşoară ca un puf de lebădă! S-o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, aşa mică şi uşoară cum este, are să fie ca o insulă; de-acolo n-are să poată fugi, iar noi, în vremea asta, avem să pregătim odaia cea frumoasă din mâl şi după aceea aveţi să vă mutaţi şi să staţi acolo.

        În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de ţărm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot până acolo şi a pus pe frunză coaja de alună cu Degeţica în ea.

        Fetiţa s-a trezit a doua zi dimineaţa şi când a văzut unde era a început să plângă amar; de jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apă, aşa că la mal nu avea cum să ajungă.

        Broasca cea bătrână stătea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papură şi cu flori galbene, ca să fie frumos şi să-i placă noră-sii. După aceea a luat pe urâtul de fecioru-su şi s-a dus cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau să-i ia pătucul şi să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurăţeii; după aceea aveau s-o ia şi pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei şi i-a spus:

        - Uite pe fecioru-meu! Ai să te măriţi cu el şi aveţi să trăiţi amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuinţă straşnică.

        - Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.

Au luat pătucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rămas singurică pe frunza cea verde şi a început să plângă iar şi mai tare, pentru că nu-i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea urâtă şi nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su. Peştişorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască şi auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toţii capul din apă să vadă şi ei pe fetiţă. Au văzut cât e de drăgălaşă şi le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S-au strâns cu toţii în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinţii şi frunza s-a desprins şi a început să meargă pe apă în jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.

        Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:

        - Ce fetiţă drăgălaşă!

Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur. Degeţica şi-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.

        Şi cum mergea aşa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză şi nu se putea desprinde.

        Mult s-a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce şi i-a spus că-i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:

        - Are numai două picioare. Vai de ea!

        - Şi nu are antene! spuse alta.

        - Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Aşa spuneau toate cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!

Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut şi i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.

        Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi-a împletit un pat din fire de iarbă şi l-a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă şi fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.

        Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se păru mare cât o pădure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s-a rugat să-i dea şi ei o bucăţică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.

        - Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te-ncălzeşte şi stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i-a plăcut, i-a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă şi ai să-mi spui poveşti, că-mi plac poveştile.

        Degeţica a făcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:

        - Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii.

Dar Degeţicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.

        Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat "Mugur, mugur, mugurel" şi alte cântece. Şi sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.

        Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.

        Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:

        - Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.

        - Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!

        Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei închişi. "Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă-vară, se gândi Degeţica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!"

        Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasăre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.

        - Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.

        Şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.

        Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi-o făcuse plapumă, şi a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.

        - Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă - a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de-aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.

        - Vai! a spus Degeţica. Afară e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pătuţul tău cald, şi eu am să te îngrijesc.

Şi a adus rândunelei apă într-o petală şi rândunica a băut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.

        Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragă; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.

        Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi-a luat rămas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacă n-ar vrea să vină şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:

        - Nu, nu pot.

        - Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea şi i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.

        - Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s-a dus în zbor în pădure. Degeţica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.

        - Vara asta trebuie să-ţi întocmeşti zestrea, i-a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză, să nu-ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.

        Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii soarele n-are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; şi mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul dădea într-o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.

        Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.

        - De azi într-o lună e nunta, a spus şoarecele.

Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.

        - Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i-i plină de bunătăţi! Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat asemenea bărbat!

        Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-şi ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.

        - Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.

        - Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.

        - Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!

        - Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.

        Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.

        Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.

        - Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?

        - Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.

        Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.

        - Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.

Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.

        - Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.

        - Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.

http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/degetica.html

                                                           Ciubotele ogarului
                                                                                 Călin Gruia

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult. Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc.Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute . . . Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! —  Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele. —  Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul. —  Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele. —  Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor . . . Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai! —  Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig. —  Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult . .. Si apoi e noapte si frig . . . Mai ai si bani la dumneata . . . Bani am si eu ... si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept. —  Si ce-i de facut atunci? intreba el. —  Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost ... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros: —  Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori. —  Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura. —  Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame ... Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult. —  Hei, ce ciudat mai esti, cumetre! . . . Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii . . . Pentru plata am eu bani destui ... Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine ... Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse: —  Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut. . . —  Am niste placintele . . . —  As manca si eu din ele! —  Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . . —  Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva­rat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in­ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul. —  Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin. —  Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: ,,Frate, frate, dar brinza-i cu bani" . . . Ati mancat si baut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui: —  Plateste, dumneata, cumetre! —  Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba? —  Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor . .. —  Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire. —  Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru ... —  El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca. —  Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult. . . —  Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba ... Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse musta­tile, se culca si adormi fara grija. Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate... Cum de se lasase pa­calit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. ,,Mi-am facut singur dreptate", se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte. Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dea­luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.  http://maria-lumeapovestilor.blogspot.ro/2013/08/the-king-of-new-orleans-capitolul-1new.html

                                                      Halloween

             Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Ea este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows' Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic șiprotestant, deoarece în aceste culte creștine, ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindaSărbătoarea pe care o cunoaștem sub numele de Halloween a fost influențată, de-a lungul secolelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creștini Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Termenul Halloween reprezintă o variantă scoțiană a denumirii All-Hallows-Even („evening”), adică noaptea dinainte de „All Hallows”. Până în secolul al XX-lea, ea era scrisă și „Hallowe'en”, eliminând „v”-ul și scurtând cuvântul. Deși sintagma All Hallows apare în engleza veche (ealra hālgena mæssedæg, „sărbătoarea tuturor sfinților”), conform Oxford English Dictionary (ediția a doua) de la Oxford University Press,All-Hallows-Even a fost atestat abia la 1556.^[12]

http://ro.wikipedia.org/wiki/Halloween

Buna!!!!!
Noi suntem Diana : Iasmina si Ramona 

Diana

Ramona

Iasmina

                                                             

                                                              Bobul de mac

Într-o zi, un greier cu ochii gri mergea pe un deal galben. Era singur şi în spatele lui nu venea nimeni. 

La un moment dat, a ieşit de undeva o furnică. Furnica era neînsemnat de mică. Totuşi, greierul a văzut-o. La început el nu i-a spus nimic, deşi ea mergea alături. Când au ajuns mai pe deal în sus, s-a oprit ca să-şi lege un şiret şi atunci s-a uitat în treacăt la ea.

Furnica nu era deosebită, dar avea ochii aurii, foarte vii. Şi ţinea în mână nişte poze!
- Sunt ale tale? o întrebă el.
- Nu numai ale mele, răspunse ea.
- Dar ale mai cui?
- Pot fi şi ale tale dacă ţie îţi plac şi dacă vrei să fim prieteni.
- Ce înseamnă să fim prieteni?
- Nu ştii?
- Ştiu, dar de fiecare dată este altfel. De exemplu, m-am împrietenit odată cu un urs. Ursul era foarte cumsecade. De câte ori ploua mă lăsa să stau în urechea lui şi nu se supăra pe mine când începeam să cânt până îl trezeam. Deşi, îţi spun, era mare şi puternic. Altă dată m-am împrietenit cu un melc. Melcul era gospodar, avea casa lui şi tot ce-i trebuia. El mă punea să-i cânt în fiecare zi, fiindcă îmi spunea că-i place melodia. Iar eu îl credeam şi-i cântam. Numai că într-o zi, când a venit iarna, el nu m-a crezut că mi-e frig şi a intrat singur în casa lui. Aşa că nu ştiu ce să cred.
- Înţeleg ce vrei să spui, răspunse furnica. Există prietenii în care sunt doi prieteni şi există prietenii în care e numai unul. Despre noi însă nu putem spune nimic. Dar, dacă mergem până sus, în vârful dealului, s-ar putea să aflăm.

Şi au început să meargă. Furnica îi povestea întâmplări din copilărie şi greierul o asculta cu atenţie. Când au ajuns sus, furnica a găsit un bob de mac.
- E tare frumos, îi spuse greierele.
- Âţi place?
- Mult.
- Ţi-l dau ţie.
- Nu se poate.
- Ba da, ia-l.
- Nu pot să-l iau, fiindcă l-ai găsit tu şi este al tău. De ce să mi-l dai mie?
- Fiindcă tu nu ai nimic.
- Dar tu?
- Eu am pozele, iar tu să ai bobuleţul.
- Mulţumesc, furnico...

Apoi au început să coboare dealul. Acum greierul avea şi el ceva: un bob de mac. Şi mai avea ceva. Lângă el mergea furnica cu ochii vii, aurii.

Altceva nu s-a mai întâmplat după aceea, dar cei doi au rămas prieteni, cu toate că asta s-a întâmplat pentru un lucru atât de mic cât un bob de mac. Greierul primi bobul de mac, apoi merse mai departe şi cântă tot drumul. Acum avea şi el ceva: un bob şi alături o furnică cu ochii vii, aurii

http://www.anidescoala.ro/articol/bobul-de-mac.html

                                              Sarea in Bucate 

                                                                de Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata...

A fost odata un imparat. Acest imparat avea trei fete. Ramanand vaduv, toata dragostea lui el si-o aruncase asupra fetelor. Ele marindu-se si vazand sarguinta ce punea parintele lor ca sa le creasca pre ele, sa le invete si sa le pazeasca de orice rautati si bantuieli, se sileau si ele din toata puterea lor ca sa-l faca sa uite mahnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor.

Intr-una din zile, ce-i vine imparatului, ca numai intreaba pe fata cea mai mare: -Fata mea, cum ma iubesti tu pe mine? -Cum sa te iubesc, tata? Iaca eu te iubesc ca mierea, raspunse ea, dupa ce se gandi ca ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atata o taie capul pe dansa, atata si vorbi. -Sa-mi traiesti, fata mea; sa-mi faca Dumnezeu parte de tine.

Si intreband si pe fata cea mijlocie: -Dar tu, cum ma iubesti pe mine, fata mea? -Ca zaharul, tata. Atata o taie si pe dansa capul si atata raspunse. -Sa-ti dea Dumnezeu bine, fata mea. Sa ma bucur de tine.

Pasamite, fetele acestea erau lingusitoare si stiau sa-si arate iubirea catre parintele lor mai mult decat o aveau.

Imparatul se bucura cat un lucru mare cand auzi de la fetele lui cele mai mari cat il iubesc. El socoti ca altfel de iubire nu poate sa fie decat cea dulce ca mierea si ca zaharul. si uitandu-se si la fata cea mai mica, ce sta mai deoparte si cu sfiala, o intreaba si pe dansa: -Cum ma iubesti tu, fata mea? -Ca sarea in bucate, tata! raspunse si ea cu fata senina, zambind cu dragoste fireasca si lasandu-si ochii in jos, de rusine ca vorbi si ea. Ea se rusina, biet, vazand ca tata-sau o bagase si pe ea in seama, ca o mai mica ce era.

Cand auzira surorile ei raspunsul ce dete ea tatalui lor, pufnira in ras si-si intoarsera fetele de catre dansa. Iar tatal lor se incrunta si, plin de suparare, zise: -Ia fa-te mai incoace, nesocotito, sa ne intelegem la cuvinte. N-auzisi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste ma iubesc ele? Cum de nu te-ai luat dupa dansele ca sa-mi spui cata dragoste dulce ai si tu catre tatal tau? Pentru asta oare ma trudesc eu ca sa va cresc si sa va dau invatatura cum altele sa nu fie in lume ca voi? Sa te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Cand auzi fata cea mica a imparatului urgia tatalui sau, ce cadea pe capul ei, intra in fundul pamantului de mahnire caci se suparase tata-sau si, incumetandu-se, zise: -Sa ma ierti, tata, ca eu n-am vrut sa te supar. Eu am socotit cu mintea mea ca dragostea ce am catre tine este, daca nu mai presus decat a surorilor mele, dar nici mai prejos decat mierea si zaharul... -Auzi, auzi, o intrerupse tata-sau; si mai ai obraz sa te atingi de surorile tale cele mai mari? Sa te duci de la mine, fata nerusinata ce esti, sa nu-ti mai auz de nume! ii inchise gura si o lasa plangand.

Surorile vrura sa o mangaie, dar cu niste cuvinte atingatoare, care ii faceau mai mult rau decat bine.

Fata cea mica a imparatului, daca vazu ca nici surorile nu o cruta, isi puse nadejdea in Dumnezeu si se hotari sa plece unde mila domnului o va duce. isi lua deci din casa parinteasca un rand de haine proaste si vechi si pribegi din sat in sat, pana la curtea unui alt imparat. Ajungand acolo, statu la poarta. Chelareasa o vazu si daca veni la dansa o intreba ce vrea; ea raspunse ca este o fata saraca si fara de parinti, si ar vrea sa se bage la stapan daca ar gasi vreun loc.

Tocmai atunci iesise ajutoarea chelaresei si ar fi voit sa bage pe alta. Se uita la dansa chelareasa, cu ochii patrunzatori, si i se paru a fi buna sa o ia pe dansa in slujba. Fata de imparat mai fu intrebata ca ce simbrie cere, si ea raspunse ca nu cere nicio simbrie, fara decat sa slujeasca o bucata de vreme si daca slujba ei va fi vrednica de vreo simbrie, sa-i dea atat cat va face.

Chelareasa se bucura vazand-o ca raspunde asa de cuminte, si o lua sa-i fie ajutoare. ii spuse ce are sa faca si ii dete pe mana un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte si desteapta. Ea incepu sa deretice prin camara si prin dulapurile de la care avea cheile si sa puie fiecare lucrusor la randuiala lui.

Si fiindca ii prindea mana la framantat, la fiertul dulcetilor si la alte bunatati de mancare ce se afla prin camarile imparatilor, in grija ei fura lasate tainurile curtii. si cum oare n-ar fi stiut sa faca toate astea? Ma rog, fata de imparat nu era? si nu se ivi nicio carteala din partea nimanui, caci ea toate tainurile le impartea cu cumpana si cu dreptate, de nu-i gasea nimeni nicio partinire.

Unde sa stea ea la vorba desarta, sau cu streinii carii veneau sa-si ia tainurile si merticurile? Unde sa iasa din gura ei vreo vorba fara cumpat, ori sa asculte de la cineva vreo asemenea vorba, ca se rusina si gasea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care sa inchiza si gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curtii, ci, cand isi gasea cate nitica vreme de repaus, citea pe carte. Toti cu totul aveau sfiala de dansa si nu-i gasea nimeni vreo fapta care sa le dea dreptul a-i atarna vreun ponos de coada.

Vestea despre vrednicia si smerenia ajutoarei de chelareasa ajunse numaidecat si la urechile imparatesei. Ea dori s-o vaza. Iar daca se infatisa imparatesei, fata de imparat stiu sa se arate si sa vorbeasca din inima curata, fara prefacatorie si fara multa indrazneala. imparateasa prinse a o indragi. Ea banui ca ajutoarea de chelareasa nu poate sa fie de neam prost.

Si asa cum va spusei, imparateasa lua pe fata, ajutoarea cheiaresei, pe langa dansa. Unde se ducea imparateasa, mergea si ea; cand se punea imparateasa la lucru, lucra si ca. Apoi, lucrul ce iesea din mana ei era margaritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele intelepte ce ieseau din gura ei placu imparatesei mai mult decat orice. Ce sa intindem vorba multa? Ajunsese sa fie nedespartita de imparateasa. O iubea imparateasa ca pe copilul ei.

Se mira si imparatul de atata alipire a imparatesei catre aceasta fata. Acest imparat avea un fecior singur la parinti. Tata-sau si muma-sa se uitau la dansul ca la soare. il pierdeau de drag ce le era.

Si mergand imparatul la un razboi, lua si pe fiul sau cu dansul, ca sa se deprinza cu ale razboaielor. Acolo, nu stiu cum se facu, nu stiu cum se drese, ca numai ce il adusera acasa ranit.

Sa fi vazut pe ma-sa jaliri si plansete. Noptile le facea zile privindu-l la boala. Iar daca o ajunse oboseala de nu mai putea sta in picioare, imparateasa puse pe fata ei din casa, ca pe un om de credinta, sa ingrijeasca de dansul, si apoi, cand una, cand alta, erau nelipsite de langa patul ranitului.

Cuvintele cele blande si intelepte ale fetei, mangaierile ei cele dulci si neprefacute, smerenia ei desteptara in inima bolnavului o simtire ce nu o avusese pana atunci, iar mai mult decat toate, cum stia ea sa umble de binisor cand ii primenea ranile, facu pe fiul de imparat sa o iubeasca ca pe o sora, caci pare ca-i alina durerile cand punea ea mana pe ranile lui.

Intr-un dupa-pranz, dupa ce se facuse mai bine, cand sta de vorba cu ma-sa, el ii zise: -stii ce, mama, mie mi-ar fi voia sa ma insor. -Bine, maicuta, bine. Mai bine de tanar, decat sa intri in valurile lumii. Sa-ti caute maica o fata buna de imparat, si dc neam, si de treaba. -Ea e gasita, mama. -si cine este? O stiu eu? -Sa nu te superi, mama, daca ti-oi spune. Mie mi-a ramas inima la fata dumitale din casa. O iubesc, mama, ca pe sufletul meu. Din cate fete de imparati si de domni am vazut, niciuna nu mi-a placut ca dansa. Ea mi-a robit inima.

Se impotrivi imparateasa oarecum, carmi ea; dar nu fu cu putinta sa intoarca pornirea fiului ei de la aceasta insuratoare.

Daca vazu si vazu ca altfel nu se poate, si ca fata ce-si alesese fiul ei sa o ia de nevasta este cuminte, blanda, cu buna judecata, si mai presus de toate este smerita, cinstita si vrednica, se invoi si dansa. Ramase acum sa induplece si pe imparatul, tatal baiatului, ca sa primeasca si dansul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; caci atat muma, cat si fiul cazura cu rugaminte si laudara pe fata cum stiura si ei mai bine.

Logodira deci imparatul si imparateasa pe fiul lor cu fata din casa a imparatesei si hotarara si nunta.

Cand incepura a face poftirile la nunta, logodnica fiului de imparat se ruga cu cerul, cu pamantul ca la nunta sa pofteasca si pe imparatul cutare, pe tatal ei adica; se feri insa d-a spune cuiva ca este fata acelui imparat. Socrii primira sa-i faca voia si poftira la nunta si pe acel imparat.

In ziua cununiilor venira toti musafirii la nunta. Se incepura veseliile si tinura toata ziua, ca la imparati, de! Ce sa zici? Seara se intinse o masa d-alea imparatestile, cu fel de fel de mancari, de bauturi, de placinte si de alte bunatati, de sa-ti lingi si degetele cand le vei manca.

Mireasa poruncise bucatarilor ce bucate sa gateasca. Ea insa cu mana ei gati deoparte toate acele feluri de mancare numai pentru un musafir. Apoi dete porunca unei slugi credincioase ca sa bage bine de seama ca, aducand la masa bucatele gatite de dansa, sa le puie dinaintea imparatului poftit dupa rugaciunea ei. Dara sa ingrijeasca sa nu le puie dinaintea altcuiva, ca e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasa facu intocmai precum i se poruncise.

Dupa ce se asezara toti poftitii la masa, incepura a manca si a se veseli cat nu se poate spune. imparatul cel poftit, adica tatal miresei, manca si nu prea. inca de cand venise, el se tot uita la mireasa si pare ca-i zicea inima ceva, dara nu-i venea sa creaza ochilor. Pasamite, el isi semuia copila, si neputandu-si da seama de cum ajunsese ea sa se marite dupa un fecior de imparat, nu cuteza sa zica nimanui nimic. Vezi ca trudele si necazurile ce suferise biata fata o schimbasera de cum o stia tata-sau. si, indemnandu-se de pofta cu care mancau mesenii, ar fi voit si dansul sa manance si sa se veseleasca; dara dupa ce gusta o data sau de doua ori din bucate, se opri. Sluga care ii aducea bucatele le ridica intregi, neatinse. Se mira acest imparat cum de toti mesenii mananca cu pofta niste bucate care pentru dansul n-aveau niciun gust. Se incumese si intreaba pe vecinul din dreapta. Acesta ii raspunse ca astfel de bucate bune n-a mancat de nu tine minte. Gusta si imparatul din talerul vecinului, si vazu ca bucatele sunt bune. Asemenea facu si la vecinul din stanga. ii lasa gura apa dupa bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea ii da zor sa imbuce si el; dara cine putea sa manance bucatele ce i se aducea, lui? Rabda ce rabda; de rusine lua el cateodata si din bucatele ce i se aduceau, ca sa nu se faca de ras intre meseni, dar incolo nimic. in cele din urma, nu se mai putu opri, si ridicandu-se in sus, zise cu glas mare:

-Bine, imparate, m-ai chemat la nunta fiului tau ca sa-ti bati joc de mine? -Vai de mine, maria-ta! Cum se poate sa-ti treaca prin gand una ca aceasta? Dupa cum se vede toata adunarea, te cinstesc si pe dumneata ca pe toti ceilalti imparati, fara deosebire. -Ba sa ma ierti, imparate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mancat, numai ale mele nu. Se facu foc de suparare imparatul socru si porunci ca numaidecat sa vie bucatarii sa-si dea seama de ceea ce au facut, si vinovatii sa se dea mortii.

Stiti ce era? Iaca mireasa gatise toate bucatele pentru tata-sau fara sare, ci numai cu miere si cu zahar. Chiar sarnita de dinaintea lui era plina cu zahar pisat, si degeaba lua bietul imparat cu cutitul din sarnita ce credea el ca este cu sare si punea in bucate, ele, in loc sa se faca mai bune de mancare, se faceau si mai dulci de pe cat erau, si mai catranite.

Atunci se ridica mireasa in sus si zise imparatului socru: – Eu am gatit bucatele pentru imparatul ce s-a suparat, si iata pentru ce am facut-o: Acest imparat este tata-meu. Noi eram trei surori in casa parinteasca. Tata ne-a intrebat intr-o zi cum il iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una ii raspunse ca il iubeste ca mierea, alta ca zaharul. Eu ii zisei ca il iubesc ca sarea in bucate. Asa am socotit eu ca nu se poate mai multa iubire decat aceasta! Tata s-a suparat pe mine si m-a gonit din casa. Dumnezeu nu m-a lasat sa piei si, prin munca, cinste si harnicie, am ajuns unde ma vedeti. Acum am vrut sa dovedesc tatei ca, fara miere si fara zahar, poate omul sa traiasca, dar fara sare nu, d-aia i-am gatit bucatele fara sare. Judecati dumneavoastra cu minte imparateasca cine a avut dreptate.

Toti mesenii intr-o glasuire gasira cu cale ca pe nedrept a fost fata gonita din casa parinteasca. Atunci tatal fetei marturisi ca n-a stiut sa pretuiasca duhul fetei sale si si-a cerut iertaciune. Fata, si ea, i-a sarutat mana si si-a cerut si dansa iertaciune daca fapta ei l-a suparat. si se pusera pe o veselie si pe o petrecere de se duse vestea in lume. Tatal fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul stiu ca se veselea si se mandrea ca a dobandit o asa nora, si de vita buna, si inteleapta si harnica.

Eram si eu la nunta impreuna cu chelesul acela care se tupileaza printre d-voastra, cinstiti boieri. Multe ciolane, doamne, mai cazura de la acea masa, si, care cum cadea, tot in capul chelului le da.

Si incalecai p-o sea, si v-o spusei d-voastra asa.

Si incalecai p-o lingura scurta, sa traiasca cine asculta.

Si mai incalecai p-un fus, sa traiasca si cine a spus.

http://www.anidescoala.ro/articol/bobul-de-mac.html

The King of New Orleans-Capitolul 1~New Faces

The King of New Orleans-Capitolul 1~New Faces

    ( Regele a New Orleans-Capitolul 1 ~ fețe noi )

   ''-N-ai voie sa parasesti aceasta incapere,nu uita.Este pentru binele tau,Davina.''

    Vorbele lui Marcel ii rasunau intr-una in minte,enervand-o.Stia ca-i voia doar binele,insa nu se putea abtine sa nu-si iasa din minti.Se saturase de incaperea asta.Se saturase sa fie prizionera intre patru pereti idioti.Si-n plus,era o vrajitoare puternica.De ce sa se ascunda de-un varcolac nenorocit? 

     Era la o prietena cand Victor Gregori ii ucise parintii,iar Marcel fusese de fata.Venise dupa ea,zicandu-i ca trebuie sa se ascunda.Victor Gregori venea dupa ea.Venea s-o ucida,asa cum facuse si cu parintii ei.Si de atuncea statea cu el,si facea ce-i zicea el.Avea incredere in el.

     Era atenta cand vreo vrajitoare facea magie,deoarece ii spuse ca una dintre ele era posibil sa stie unde se ascunde varcolacul,asa ca de fiecare data cand faceau vreo magie,ea simtea,si-i zicea lui Marcel.Iar el se ducea s-o verifice.Insa pana acum n-o gasise pe cea care trebuie.

      Marcel ii spunea intotdeauna ca de una singura n-ar reusi niciodata sa-l infranga pe varcolac,si de aceea trebuia sa stea ascunsa,in timp ce el isi construia o armata de vampiri.Dar totusi,uneori ii venea sa plece,si sa-l caute de una singura.Voia sa-l faca sa plateasca pentru ce le-a facut parintilor ei.Voia sa nu mai traiasca in frica,cu gandul ca acel criminal umbla in libertate,terorizand oameni nevinovati.

       Se aseza pe marginea patului,oftand.    

       Ce mai mod de-ati petrece ziua de nastere.Inchisa intr-un pod de una singura.

       -Hei,ce faci?auzi o voce de la fereastra.

       Davina se ridica,speriata.

       -Cine esti?il intreba pe tanarul zambaret.

       -Kol.Marcel m-a trimis sa te scot la o plimbare.

       -Marcel n-ar face niciodata asta.

       Kol rase,clatinand din cap.

       -Astazi e ziua ta,si d-aia o face.Haide!

       -Chiar te-a trimis?zambi Davina.

       -Sigur ca da,scumpete.

       Nu mai fu nevoie de niciun cuvant in plus.Davina cazu in capcana lui Kol Mikaelson,acceptand sa paraseasca incaperea in care fusese captiva pentru atata timp.In sfarsit putea sa cutreiere strazile New Orleans-ului din nou.
  

      Caroline si Katherine intrara intr-un restaurat,deoarece stomacul fostei vampirite facea zgomot,neasteptandu-se deloc sa dea peste Hayley si Elijah.

      -Usor,Katherine,sopti blonda.

      -Elijah!exclama ea,afisand un zambet fals.

      -Katerina,ce te aduce in New Orleans?o intreba,ridicandu-se.Ziua buna,Caroline!

      -Buna,Elijah.

      -Comandam odata,sau ce?vru sa stie Hayley.

      -Imediat,ii zambi Elijah.

       -Sa mergem!facu Katherine,apucand-o de brat pe blonda si tragand-o spre iesirea din restaurant.
      
       -Kat,dar nici n-ai mancat.

       -Nu imi mai e foame.

       -Stomacul tau zice altceva.

       -Am zis ca mi-a trecut foamea,okey?!tipa,nervoasa,in timp ce-i dadea drumul.Ajunsera afara,si Katherine nici ca mai avea de gand sa intre.La cati nervi avea,era in stare s-o paruiasca pe nenorocita aia chiar acolo.Si-n plus,nu prea voia ca Elijah sa-si dea seama ca acum era doar un simplu om.O facea sa se simta vulnerabila.Iar Katherine Pierce nu era niciodata vulnerabila.

       -Hai in alta parte,propuse Caroline,fix in momentul in care Originalul iesii pe usa restaurantului.

       -Katerina,de ce-ai plecat asa?

       Bruneta isi dadu ochii peste cap,simtind un impuls de-al palmui,insa se abtinu.

       -Sa mergem,Caroline,zise,facand deja pasi.

       -De ce ma ignori?Elijah o prinse de brat,oprind-o.Si ramanand uimit cand ii simti pielea calda sub atingerea lui.Esti om!

       -Sunt om,si ce?Facu o pauza,nedezlipindu-si privirea dintr-a lui.Mai bine te-ai intoarce la Hayley.Pun pariu ca se intreaba unde ai disparut.Isi elibera bratul,apoi pleca,lasandu-l pe vampirul cu ochi verzi mut de uimire.


       Klaus era plecat, - cel mai probabil printr-un bar,cu Marcel, - in timp ce Rebekah nu prea stia ce sa faca cu Matt.Era tentata sa-l sune,insa nu indraznea.Acum era in New Orleans,iar el tot in Mystic Falls.Cel putin acolo va fi pana cand va merge la facultate.N-avea nicio seanta cu el.

      Se ridica de pe canapea,avand de gand sa iasa la o plimbare,cand o voce foarte cunoscuta o facu sa ramana pe loc.

      -Surioara!canta glasul,in timp ce buzele le avea intinse intr-un zambet imens.

      -Henrik?

      Henrik alerga spre ea,imbratisand-o,in timp ce o alta silueta isi facu aparitia,taindu-i Rebekhai respiratia.E imposibil,gandi ea,dar barbatul din fata ei era la fel de real,precum bratele mici ale fretelui ei care-o imbratisau.

       -Mikael...!

       
       Sophie era singura,cand o ceata densa incepu sa-si faca aparitia.

        -Oricine ai fi,te sfatuiesc sa stai departe,zise,plimbandu-si privirea in jurul ei.

        Ceata incepu sa dispara,lasand strada intr-o liniste sinistra.Sophie grabi pasul,intrand in cimitir,unde se intalnea cu restul vrajitoarelor,si cu Klaus Mikaelson,iar odata ce le vazu,se simti in siguranta.Insa sentimentul nu dura pentru mult timp,deoarece o silueta masculina isi facu aparitia,decapitand capul a trei dintre ele,c-o maceta.Strainul se misca rapid,nedandu-le ocazia de-asi folosi vrajitoriile pe el.La ucise pe toate,lasand-o ultima pe Sophie,a carui inima i-o scoase,indesandu-i-o apoi pe gat.

          Isi facu simtita prezenta si Niklaus,privind confuz vrajitoarele macelarite.

          -Iti place cum am decorat?
  

      







                      Elijah
                   Mikaelson

  






                                                                 

  

Rebekah

Mikaelson

Kol

Mikaelson

  Henrk
Mikaelos














        





       Caroline
          Forbes





















           Hayley
















    Esther
Mikaelson
















        Bonnie
        Bennett



 

          Varco-vampirul se intoarse spre silueta din spatele lui,crezand pentru o secunda ca viseaza.

         -Ce-i Niklaus,ti-a papat pisica limba?Ridica o spranceana,zambind in coltul gurii.

         -David!Klaus il trase intr-o imbratisare,razand usor.Credeam c-ai dat ortu' pana acu'.

         -Nu stii ce se zice,Niklaus?Iarba rea nu piere niciodata.Eram in L.A. cand am auzit ca marele lup rau primeste ordine de la o amarata de vrajitoare.De neconceput.

         -Vremurile disperate,cer masuri disperate.

         -Dupa cum vezi,vremuri nu mai sunt atat de disperate.Zambi,scotandu-si o tigara,si aprizandu-si-o.Acum poti sa-ti recuperezi orasul in stilul Mikaelson.Si ca tot veni vorba de Mikaelsoni,am auzit ca unu e pe drum.

         -Da' repede mai circula vestile astea.

         -Orice intamplare care implica un Mikaelson,se raspandeste ca fulgerul.Nu uita asta.
                                       http://maria-lumeapovestilor.blogspot.ro/2013/08/the-king-of-new-orleans-capitolul-1new.html